Despre depresie, pe bune.

Cu toate că m-am obișnuit să vorbesc în postările mele despre lucrurile frumoase, viața are în componență și lucruri mai puțin frumoase. Oricât am vrea noi să privim doar partea plină a paharului și să fim mereu cu zâmbetul pe buze, din când în când ne mai lăsăm și doborâți.

Nu știu de ce, dar am observat că românul privește depresia ca pe un subiect tabu. Uneori poate chiar ca pe o glumă, sau mai bine spus ca pe un moft al celui care trece prin așa ceva. Desigur, avem uneori și tendința să exagerăm, doar ca să atragem atenția celorlalți asupra noastră și să ne mai simțim și noi băgați în seamă. Mai făceam și eu din astea în perioada în care eram la liceu, așa că vorbesc în cunoștință de cauză.

De cele mai multe ori însă, depresia ascunde ceva mai mult de atât și eu am avut parte de cealaltă extremă a ei.

Depresia m-a făcut să mă izolez, să vreau să fiu singură și să fac în așa fel încât să nu mai văd pe nimeni. Și desigur să nu mă vadă nimeni, pentru că în acele în care momente nu te mai suporți nici măcar tu, ești conștient că e cu atât mai greu să te suporte cei din jur.

De ce zic că e un subiect tabu? Pentru că acceptăm cu greu ideea că avem o problemă și că trebuie să apelăm la ajutor specializat pentru a o trata. Nu ne place să mergem la psiholog, pentru că la prima vedere pare o pierdere de timp și bani. Problema pleacă din mintea noastră, deci de ce n-am fi în stare să găsim singuri și soluția? În plus, cum să le spui celor din jur că tu mergi la psiholog, când asta presupune să admiți că ai o problemă?

Nu, nouă nu ne place să recunoaștem că suntem vulnerabili, așa că preferăm să trăim într-o continuă stare de negare și sperăm că problema se va rezolva de la sine. De fapt, suntem siguri că se va rezolva de la sine.

Câteodată se rezolvă. Spun asta pentru că am avut norocul să am alături de mine persoane care au știut cum să-mi distragă atenția la timp, adică persoane care m-au făcut să uit și să mă iau cu altele.

Am și norocul să am doi părinți care își dau seama imediat dacă ceva e în neregulă cu mine, așa că mi-au propus imediat să merg la psiholog. N-am vrut, asta pentru că aveam senzația că eram prea tânără să merg la psiholog, dar și prea încăpățânată să recunosc că nu puteam să ies din asta singură.

Câteodată ajungi într-un punct în care pare că nu mai e nici o ieșire, iar atunci depinde de tine cât de repede o să găsești ieșirea. Eu am ajuns și în punctul acela, asta pentru că am fost prea orgolioasă și am vrut să văd cât de multe pot să îndur. Am îndurat destule, asta până când mintea mea a spus că e de ajuns și și-a dat restart.

Și probabil că acela a fost cel mai ciudat moment prin care am trecut până acum, pentru că m-am simțit efectiv ca și cum cineva mi-ar fi șters toate datele de pe hard disk și m-ar fi pus să o iau de la capăt.

M-am trezit brusc fără motivație, fără chef, fără un motiv pentru care să vreau să mă trezesc dimineața.

Seara totul era bine și frumos, așa că puneam capul pe pernă bucuroasă și credeam că a doua zi mă voi trezi din visul urât și că lucrurile se vor așeza de la sine, iar eu voi fi cea care fusesem și până atunci. Dimineața o luam de la capăt, simțeam că n-o să mai văd vreodată luminița de la capătul tunelului. Știam că există, pentru că eu n-am fost niciodată genul de persoană care să se dea bătută și care să nu lupte până la capăt.

Chiar dacă îmi era greu, deschideam ușile dulapului și alegeam câteva haine pe care să-mi facă plăcere să le port în acea zi. În timpul zilei îmi ocupam timpul cu diferite activități, cele pe care-mi făcuse mereu plăcere să le fac.

Cumva nici măcar ele nu mai aveau vreo putere asupra stării mele de spirit, și la un moment dat ajunsesem să urăsc chiar melodiile mele preferate sau serialele care mă făceau mereu să zâmbesc. Seara aveam program de plimbare, iar măcar o dată pe săptămână mergeam la psiholog. Nu-mi făcea prea mare plăcere să merg nici la plimbare, nici la psiholog, dar știam că rău nu-aveau cum să-mi facă nici una dintre variante.

Știam în același timp că aveam nevoie de o persoană care să nu mă cunoască, o persoană care să fie obiectivă și să-mi arate unde greșesc, de aceea am apelat și la un psiholog cu care nu mai avusem vreodată vreo tangență.

N-o să mint, de multe ori m-am întrebat cu ce greșisem și de ce meritam să fiu în postura aia. Eu sunt tipul acela de persoană care spune aproape mereu ceea ce simte, dar și care știe să plece atunci când nu se mai simte dorită undeva sau de cineva. Și totuși, nu puteam să nu mă întreb aproape zi de zi care fusese greșeala pentru care plăteam cu starea de depresie?

Am ținut-o așa câteva luni bune, timp în care am încercat să reconstitui toate momentele care m-au adus în situația aia.

Nu din dorința de a mă afunda și mai tare în tristețe și melancolie, ci pentru a înțelege unde și ce s-a rupt. Știam că nu puteam să mai repar nimic, dar voiam să nu mai repet aceleași greșeli.

Am stat o perioadă lungă de timp mai mult în casă, pentru că îmi recăpătasem încet-încet cheful de a asculta muzică și de a mă uita la seriale. În casă mă simțeam în siguranță, iar afară nu ieșeam decât atunci când nu aveam altă alternativă. Mi se întipăriseră în minte tot felul de scenarii, aveam impresia că o să ies pe stradă și o să cad, o să mă panichez, o să uit unde sunt, o să, o să, o să, o să. Și chiar dacă nu mi se întâmpla asta niciodată, gândul că „o să” mă ținea de cealaltă parte a ușii.

De câteva ori am reușit să îi panichez la fel de tare și pe cei din jur, pentru că depresia te aduce și într-un punct în care dramatizezi totul și ai impresia mereu că o să se întâmple doar ce-i mai rău.

Nu se întâmplă, dar în gândul tău „o să” își face încă de cap și nu te lasă să îți vezi de viața ta cum îți vedeai înainte de depresie. Pentru că fără să vrei, ajungi să-ți împarți viața în „înainte” și „după” depresie. Te gândești ce bine era totul înainte, iar depresia e ca un uragan care a trecut prin viața ta și ți-a măturat tot binele din cale.

Timpul trece, mintea ta începe să funcționeze din nou și se străduiește să te pună pe picioare. Și atunci îți dai seama că depresia s-ar putea să nu fi fost personajul negativ, ba chiar s-ar putea să îți fi fost de mai mare folos decât credeai.

Pentru mine a fost, pentru că m-a ajutat să îmi dau seama că poți să o iei oricând de la capăt, iar momentul depresie e un fel de kilometrul zero. M-a ajutat să fac distincția între trecut, prezent și viitor.

Multă vremea am trăit în trecut, pentru că am avut impresia că trebuie să fiu toată viața cine fusesem până atunci. M-am lăsat mereu definită de trecut, de părerea oamenilor care acum nici măcar nu mai sunt în drumul meu, de greșelile pe care le-am făcut.

Toate lucrurile astea erau ca o povară pe care o căram peste tot cu mine, povară care îmi făcea drumul tot mai greu de urmat și care mă ținea de multe ori pe loc, pentru că oboseam și eram nevoită să fac o pauză. Pe măsură ce timpul a trecut, povara a devenit din ce în ce mai mare, iar pauzele au fost din ce în ce mai dese.

Nu înțelegeam că depindea de mine să las povara în urmă și să n-o mai car, asta până la momentul depresie. Perioada de depresie mi-a oferit șansa să scap rând pe rând de câte o parte din povară, dar mai ales să accept că nu sunt nevoită să o car după mine și nici să o las să-mi fie obstacol.

Depresie pentru mine a însemnat să o iau de la capăt.

De multe ori mă simt ca și cum mi-aș fi pierdut parțial memoria sau ca și cum aș fi făcut schimb de vieți cu altcineva.

Recunosc că nu mă mai identific cu persoana care am fost în trecut, însă asta nu înseamnă că o reneg sau că nu o accept ca fiind parte din mine. Înseamnă pur și simplu că nu o mai las să mă definească și că nu mă mai simt obligată să urmez drumul pe care mi l-a trasat de-a lungul timpului.

Poate că asta înseamnă că m-am maturizat, și probabil asta se reflectă și în blog. De aceea nu vreau să îmi construiesc o imagine bazată stric pe imaginea mea, pentru că înseamnă să car după mine un trecut care nu mă mai definește. Nu neg că acest trecut m-a construit și m-a făcut să fiu cine sunt astăzi, însă oamenii au tendința să te judece în funcție de ceea ce-ai fost, nu de ceea ce ești. M-am schimbat foarte mult în ultimii ani, așa că vreau să-mi ofer șansa să fiu judecată în funcție de cine sunt acum.

Desigur, trebuie să îi mulțumesc depresiei că m-a ajutat să îmi dau seama cine sunt oamenii care merită să-mi fie alături. Astfel de momente ale vieții sunt un prilej bun să mai faci o curățenie în lista de prieteni, pentru că unii nici măcar n-o să se sinchisească să vadă cum te mai simți.

O să afli din statusuri de pe Facebook cam cât de rău le merge lor, asta în timp ce tu o să înghiți pastile zi de zi și o să te chinui să îți iei viața de la capăt. Nu mi-a plăcut niciodată să mă plâng unor necunoscuți cărora le pasă câtuși de puțin de mine. Am apelat la prietenii pe care știam că mă puteam baza, dar și de la care știam și că nu o să se afle mai departe.

Nu știu de ce ai vrea să afle toată lumea că ești jos, când oricum de ridicat te vor ridica tot cei pe care te poți baza.

Da, am luat și pastile și nu mi-e rușine să recunosc nici asta. Nu înseamnă că pastile sunt o soluție, sunt mai degrabă o mică scurtătură care te ajută să ajungi un pic mai repede la linia de plutire.

Depinde de tine să te menții acolo și să ieși la liman, depinde de tine să iți dai jos bandajul de pe ochi și să înțelegi că există o ieșire. Depinde de tine să înțelegi unde ai greșit și să o iei de la capăt, depinde de tine să lași în urmă lucrurile de care nu mai ai nevoie și care te trag mereu înapoi.

Dacă aș da timpul înapoi, nu știu dacă aș mai lua pastilele. Vreau să înțelegeți că pastilele sunt un ajutor, dar că trebuie să le luați doar dacă vă spune un doctor de specialitate că vă sunt necesare.

Pastilele au efecte secundare, iar în primele zile de consum efectele pot fi greu de suportat, mai ales în cazul medicamentației de acest tip. Nu vă spun asta doar pentru că am trăit-o pe pielea mea, ci pentru că m-am documentat foarte mult pe tema asta 🙂

De ajutat, probabil că ajută, pentru că nici nu vreau să credeți că le contest. Ca și în cazul unei gripe, degeaba luați medicamente să vă treacă dacă ieșiți în pantaloni scurți, sandale și tricoul în toiul iernii. Medicamentele trebuie să fie susținute în primul rând de o gândire sănătoasă, de o alimentație echilibrată și de obiceiuri de viață pe măsură.

Ce vreau să înțelegeți e că nu e nici o rușine nici să treci prin așa ceva, nici să recunoști că ai nevoie de ajutor. Fiecare dintre noi știm mai bine ce se petrece în mintea noastră, așa că suntem capabili să ne dăm seama când am ajuns într-un punct în care nu mai găsim singuri o ieșire.

Eu am avut destule semnale de alarmă înainte de depresie, dar de fiecare dată le-am trecut cu vederea și am zis că trece ea și asta.

Am plâns multe seri până când efectiv nu aveam ce să mai plâng, dar plânsul m-a ajutat să mă descarc și să mă simt pentru moment mai bine.

Eu nu plâng.

Ca să înțelegeți, eu de obicei plâng doar la filmele animate, și din când în când în momentele în care aud o melodie care îmi trezește nu știu ce amintire. În rest sunt ca o stâncă de piatră, iar picături de apă vezi pe fața mea doar când sunt sub duș sau când mă spăl pe față.

Fiecare avem propriul mod de a ne descărca și de a ne exprima emoțiile, așa că dacă îți vine să plângi, plângi. Dar și dacă plângi brusc în fiecare zi și adormi cu lacrimi în ochi, s-ar putea să fie un semnal de alarmă.

Nu știu, eu nu vreau să dau vina pe depresie și să spun că a fost cea mai urâtă perioadă din viața mea. Poate că a fost cea mai urâtă de până acum, dar prefer să privesc partea bună. A fost o perioadă de pauză, mi-am făcut ordine în gânduri și în minte, mi-am dat seama cine-mi doresc să fiu, mi-am dat seama cine sunt oamenii pe care pot să mă bazez.

Nu sunt mulți, dar le sunt foarte recunoscătoare și le mulțumesc pentru momentele în care m-au scos din casă și mi-au luat gândul de la depresie. Știu că sunt printre puținele persoane pe care pot să mă bazez oricând, chiar dacă o să fim la 1000 de kilometri distanță unii de alții. Aceștia sunt oamenii de care trebuie să vă înconjurați, cei care vă sunt aproape chiar și atunci când sunt într-un alt oraș, în altă țară sau pe un alt continent.

Și ca de încheiere, sper ca postarea asta să nu fie percepută ca una în urma căreia vreau să mă compătimiți.

Nu aveți oricum de ce, sper să îmi scot cuvântul depresie din vocabular pentru o lungă perioadă de timp. Și chiar dacă nu pot să-l scot de tot, sper ca măcar să nu mai aibă conotația pe care a avut-o la un moment dat.

Cred că în mare am scris cam tot ce mi-am propus să scris.

Ca de obicei, chiar mai mult. Vă mai las doar citatul ăsta din Friends, serial la care m-am uitat de multe ori, chiar și în perioadele mai rele.

Despre depresie, pe bune.
Photo credit: all credit goes to rightful owner.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *