De ce nu-mi plac surprizele.

Acum cateva zile v-am povestit despre conversatia telefonica dintre mama mea si domnul misterios pe care l-a sunat bunica din greseala, iar astazi m-am gandit ca n-ar fi o idee rea sa ma intorc cu o alta poveste. Aveam de gand de ceva timp sa va spun si povestea de astazi, dar am tot amanat postarea si mi-am zis ca o sa fac si asta la momentul potrivit.

Problema atunci cand vrei sa-i faci cuiva o surpriza e ca nu stii niciodata daca nu cumva cel care ramane surprins la final poti fi chiar tu. Am patit asta de doua ori, iar a treia oara nu s-a mai intamplat pentru ca mi-am invatat lectia si am renuntat la a mai face astfel de surprize.

Sa incepem cu inceputul, vorba romanului. Aveam vreo 17 sau 18 ani (nu-mi amintesc exact varsta, insa stiu sigur ca eram in liceu) si printr-o conjunctura ajunsesem sa ma imprietenesc cu un fotbalist de varsta mea, care juca la echipa a doua a unei formatii din Liga 1.

N-as putea spune ca mi se pusese neaparat pata pe el, insa adevarul e ca vorbeam destul de des si spun eu ca ne intelegeam destul de bine. Era genul ala de tip foarte la locul lui, insa in acelasi timp era destul de glumet si chiar aveai ce sa vorbesti cu el. Nu ma bagam aproape niciodata eu in seama prima, si totusi vorbeam zilnic pentru ca de fiecare data ma trezeam ca ma roaga sa-i trimit nu stiu ce melodie. Habar nu am de ce nu si le descarca singur, dar eu prefer sa cred ca asta era pana la urma un motiv de bagare in seama. 🙂

In perioada respectiva aveam un mare crush pentru tipul popular din liceu, crush care incepuse inca din prima saptamana de scoala, si care m-a tinut pana in ultima. Cred ca tocmai din cauza asta nu prea il vedeam pe prietenul meu fotbalist cu alti ochi, insa recunosc ca probabil nici nu as fi zis un nu raspicat daca s-ar fi pus la un moment dat problema sa ne intalnim.

Am vorbit noi o perioada, si la un moment dat imi amintesc ca m-a invitat la un meci de-al echipei. Eu eram la Brasov, echipa juca in Bucuresti, si nu cred ca mai e nevoie sa va spun ca ai mei ar fi luat foc daca ar fi aflat de ce vreau eu sa merg in capitala. La inceput m-am fofilat si am dat de inteles ca nu pot veni in acel weekend la Bucuresti, insa undeva pe la mijlocul saptamanii m-am razgandit, asta dupa ce mi-am gasit complici si am pus la cale o surpriza.

Mi-am convins cea mai buna prietena sa facem o excursie cu trenul pana la Bucuresti, iar mama a devenit si ea complicele nostru. Prima surpriza m-a intampinat dimineata la gara, unde prietena mea si mama ei ne asteptau pe mine si pe mama mea. I-am spus ca mama a uitat ceva si ca a fost nevoita sa se intoarca acasa cu taxiul, dar ca in cateva minute o sa apara si ea.

Era cat pe-aci sa fie nevoie sa o sun pe mama si sa o pun sa vina repede pana la gara, asta ca sa ne putem urca in trenul de Bucuresti. Pana la urma mama prietenei mele a avut incredere in mine, asa ca plecat spre casa inainte sa mergem noi spre peron. Sunt sigura ca s-a prins ca ceva e putred la mijloc, dar important e ca pana la urma ne-a iesit planul.

In Bucuresti ne-am descurcat bine, asa ca am descoperit destul de repede ce autobuz trebuie sa luam ca sa ajungem la stadionul cu pricina. Am ajuns la stadion, m-am asezat strategic undeva in primele randuri, si timp de aproape doua ore am asteptat cu nerabdare sa-mi cunosc in sfarsit amicul de pe internet. Uitasem sa mentionez: lui nu-i spusesem ca m-am razgandit intre timp si ca pana la urma vin la meci, asta era surpriza pe care ma gandisem sa i-o fac.

S-a terminat meciul, asa ca eu si prietena mea ne-am mutat undeva intr-un colt si am inceput sa vorbim despre fotbal, fotbalisti si denumiri de echipe. Nu-mi amintesc exact ce-am vorbit, insa tin minte ca la un moment dat unul dintre adversari a trecut pe langa noi si a inceput sa rada, si a tot tinut-o intr-un ras in drumul spre vestiare. Oricum majoritatea lucrurilor pe care le scoteam eu pe gura in liceu erau cioace, asa ca nu ma mir ca l-a bufnit rasul.

Intre timp a aparut si amicul meu, caruia i-a cam picat fata cand m-a vazut. La inceput m-am gandit ca pur si simplu chiar nu se astepta la surpriza asta, insa aveam sa descopar ca problema nu era in nici un caz asta. Daca sunteti microbisti, stiti deja ca in fotbal exista titulari si rezerve, si in ziua aia eu eram cea care statea pe banca de rezerva. Sau ma rog, mai bine zis eram indisponibila si stateam in tribune. Dupa cateva secunde de akward silence, in care stateam si ne uitam unul la altul, prietena mea s-a gandit sa intervina si ne-a facut cunostinta.

Intre timp imi picase mie fata, pentru ca ne-am trezit langa noi cu inca doua tipe – o blonda si o bruneta. N-aveam o problema cu faptul ca erau acolo din acelasi motiv ca si noi, insa cred ca e evident ca nu mi-a convenit sa descopar ca aveam sau ca eram rezerva.

Mi-am luat rapid jucariile si am plecat, si sincer nici macar nu-mi mai amintesc daca in perioada urmatoare am mai vorbit sau nu cu el. Recunosc acum ca m-a deranjat destul de tare situatia aia, la modul ca mi-as fi dorit sa stiu ca ii place de altcineva si ca suntem doar prieteni. Sunt extrem de sincera cand va spun ca nu m-ar fi deranjat absolut deloc daca eram doar prieteni, insa la fel de sincera cand va spun ca ma deranjeaza oamenii care nu-mi spun adevarul.

Si pentru ca orice poveste are o morala, partea buna este ca am invatat ca trebuie sa ma gandesc de doua ori inainte sa iau decizia de a-i face cuiva o surpriza. Tuturor ne plac surprizele, insa ce te faci atunci cand o surpriza placuta se transforma in una neplacuta?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *