Criza de sfert de secol.

Ideea postarii de astazi mi-a venit undeva la inceputul anului atunci cand, vorbind cu prietena mea cea mai buna si povestind ce mai e nou in vietile noastre, ea mi-a spus ca a aflat dintr-un articol ca exista o asa numita criza de sfert de secol.

Criza de sfert de secol reprezinta un punct de cotitura in viata fiecarui adult tanar care undeva la 20 si ceva de ani descopera ca nimic nu e ceea ce pare, nici macar viata. Daca pana in punctul acela totul parea usor si viata isi urma cumva firesc cursul, prima criza a vietii vine peste tine ca un trasnet si te face sa pui totul la indoiala.

E adevarat ca treci prin multe momente de criza si in perioada adolescentei, insa in momentul in care faci cunostinta cu criza de sfert de secol iti dai seama ca acelea erau apa de ploaie. Imi amintesc si acum momentele in care ai mei imi spuneau ca o nota proasta, un examen, o despartire sau o dezamagire nu se compara cu ceea ce o sa aduca viata de adult, dar atunci nu i-am prea bagat in seama. Acelea erau de altfel singurele probleme cu care ma confruntam, restul fiind in grija oamenilor mari.

Cand eram mica am inteles ce inseamna ca ai tai sa aiba bani doar pentru lucruri indispensabile, si atunci am inteles si ca in viata exista prioritati.

De multe ori treceam pe langa raftul cu dulciuri din magazin si-mi curgeau balele, insa aveam de fiecare data grija sa-i asigur pe ai mei ca nu-i nici o problema daca nu avem bani luna asta sa le adaugam in cosul de cumparaturi. Mama isi aminteste si acum momentul in care i-am spus ca „stiu ca luna asta nu avem bani pentru ciocolata asta, dar pot sa am rabdare pana luna viitoare”, si inca se mira cu cata responsabilitate am tratat subiectul. Cred ca aveam maxim cinci ani. Intelegeam ca unele lucruri pot sa astepte, chiar daca in adancul sufletului meu mi le doream cu ardoare.

Am inteles insa importanta banilor de abia in momentul in care am tinut in mana primul meu salariu. Efectiv nu stiam ce sa fac cu banii: sa-i cheltui aiurea, sa-i pun deoparte sau sa vad daca sunt in stare sa ma descurc o luna cu ei. Am ales ultima varianta si mi-am dat seama cat de greu trebuie sa le fie oamenilor mari sa se descurce luna de luna.

Si pentru ca in luna aceea m-am descurcat destul de bine, sau cel putin mult mai bine decat ma asteptam, am hotarat sa le fac o surpriza alor mei si luna urmatoare sa platesc eu facturile din casa. Luna in care am primit o factura de la gaze pentru regularizare, asa ca totalul era de 900 de lei. Va spun sincer ca acela a fost primul soc din viata mea de adult, insa m-am tinut de cuvant si mi-am cheltuit aproape tot salariul pe acea factura.

Habar n-am cate socuri au mai urmat pana in clipa in care am decretat stare de urgenta, dar stiu ca intr-o dimineata m-am trezit adult. De fapt, adevarul e ca intr-o seara m-am culcat adult, dupa o zi in care mi-am dat seama ca nu sunt multumita absolut deloc de modul in care arata viata mea si de drumul pe care am ales sa merg.

In ziua aceea am vorbit pentru prima data cu mine, sau mai bine spus am ascultat in sfarsit ceea ce aveam sa-mi spun. Mi-am reprosat ca ma complac intr-o situatie care nu-mi face bine (mai ales psihic), mi-am reprosat ca m-am dat batuta prea repede, mi-am reprosat fiecare greseala pe care simteam ca am facut-o pana-n punctul acela.

Privind in urma, cred ca a fost cel mai dureros feedback pe care l-am primit vreodata, insa adevarul e ca cineva tot trebuia sa mi-l dea la un moment dat. M-am suparat destul de tare pe mine insami si n-am vrut sa-mi vorbesc o buna perioada de timp, dar in cele din urma am trecut peste, m-am iertat si lucrurile au inceput sa revina la normal.

O vorba din batrani spune ca pana nu te lovesti de pragul de sus, nu-l vezi pe cel de jos. Cam asa arata criza de sfert de secol. Doar ca pragul de sus e viata in sine, iar pragul de jos e viata ta. Criza de sfert de secol te ajuta sa-ti dai seama cine ai fost, cine esti, dar mai ales cine vrei sa fii. Eu spre exemplu mi-am dat seama ca nu ma mai indentific cu cine am fost timp de aproape 25 de ani, insa asta nu inseamna ca de acum incolo o sa ma port ca si cand perioada aceea a vietii mele n-a existat. Perioada aceea m-a facut cine sunt astazi, si cine stie cum as fi fost acum daca ea ar fi aratat altfel.

Din cand in cand simt ca puteam sa fac mult mai multe lucruri in cei 25 de ani care au trecut, si ma intreb de ce am pierdut timpul. As fi putut spre exemplu sa invat inca o limba straina, sau sa invat sa cant la un instrument muzical, sau sa-mi iau permisul de conducere, sau sa vizitez mai multe tari straine, sau citesc mai multe carti, sau sa ma apuc de blogging din perioada facultatii. N-am facut nici unul dintre lucrurile astea, ceea ce uneori ma face sa ajung intr-un punct in care sa ma intreb totusi ce-am facut.

Atunci incerc sa-mi amintesc ce-am facut in ultimii ani, concentrandu-ma desigur pe lucrurile bune si care m-au ajutat sa cresc. Am absolvit liceul cu brio, dupa care am absolvit si facultatea tot cu brio. Am invatat engleza si spaniola, am incercat sa scriu o carte, am vizitat fiecare tara pe care am avut ocazia sa o vizitez. Ba chiar m-am apucat si de blogging, atunci cand am simtit ca a venit momentul potrivit si pentru asta.

Puteam sa fac mai multe lucruri? Desigur ca da, insa din pacate in urma cu 10 ani nu aveam mentalitatea pe care-o am acum. Mentalitate care ma ajuta acum sa inteleg ca nu trebuie sa mai traiesc in trecut, si mai ales ca nu trebuie sa ma mai gandesc la toate lucrurile pe care as fi putut sa le fac. Asta e, nu le-am facut.

Din cand in cand ma intristeaza gandul ca n-o sa mai stau niciodata in bancile liceului sau ale facultatii. Ceea ce poate ca suna siropos, insa trebuie sa recunosc ca ma gandesc cu nostalgie la anii petrecuti pe bancile liceului sau ale facultatii. Nu stiu daca mi-e dor neaparat de ideea de scoala in sine, dar mi-e dor de profesori care acum poate ca nu mai sunt, de colegi cu care n-am mai vorbit de ani buni, sau de primul meu crush pe care-l priveam pauza de pauza de la fereastra liceului.

Gandul ca n-o sa mai trec vreodata prin etapa asta a vietii m-a lovit din plin. Cred ca pana acum n-am constientizat ca anii de liceu, sau de facultate, sunt ani care nu se mai intorc, si nici nu se mai repeta. Acum imi dau seama cat de simple erau lucurile atunci, si cata dreptate aveau cei din jur cand imi spuneau sa nu ma grabesc sa devin adult.

Din cand in cand ma sperie gandul ca nu mai fac fata unei nopti de nesomn asa cum o faceam cand inca nu eram adult. Nu spun ca era sanatos sa imi petrec noptile in oras, nici sa intru pe usa casei in toiul diminetii, atunci cand ceilalti membri ai familiei se trezeau. Imi amintesc ca in facultate am mers chiar la un examen dupa o noapte petrecuta in oras cu prietenii si maxim doua ore de somn, si-am fost la capacitate maxima. Acum nu stiu daca as mai fi in stare sa fac asta, si nici daca as mai avea curajul sa risc sa pic examenul sau sa nu ma prezint pentru ca n-am putut sa ma trezesc de dimineata.

Din cand in cand ma sperie gandul ca nu sunt intr-o relatie serioasa, dar adevarul e ca la fel de tare ma sperie si gandul ca cei din jur se asteapta sa ma casatoresc cat de curand. De fapt, nu stiu care dintre cele doua ma sperie cel mai tare. Cumva simt ca pentru moment nu sunt pregatita sa ma casatoresc sau sa fac un copil, chiar daca o alta parte din mine parca isi doreste asta. Uneori ma intreb cand, si mai ales daca o sa se intample, cu toate ca stiu ca lucrurile se intampla atunci cand trebuie sa se intample.

Din cand in cand ma sperie gandul ca la un moment dat trebuie sa cresc un copil, pentru ca simt ca inca trebuie sa mai cresc si eu. Habar n-am daca vreodata crestem cu adevarat, sau pur si simplu suntem invatati sa purtam o masca de adulti de-a lungul vietii.

In interior simt ca sunt acelasi copil care radea din orice si se bucura de cele mai mici lucruri, si simt si ca partea asta din mine o sa-mi fie alaturi toata viata. Stiu ca a venit momentul sa cresc si sa las in urma toate lucrurile pe care le faceam cand eram copil, dar ma tem ca n-o sa ma mai bucur vreodata de lucrurile simple.

Nu stiu cum as putea sa-i explic copilului meu ca la un moment dat trebuie sa fie adult, pentru ca am impresia ca nici eu nu stiu sa fiu adult inca. Ai mei m-au menajat cat au putut si m-au lasat sa ma bucur cat mai mult timp de copilarie, si totusi nu stiu daca asta e cea mai buna varianta. Ma gandesc ca poate m-am bucurat prea mult de ea si de asta nu pot nicicum sa o las sa plece. Adevarul e ca nu ma consider inca adult, insa nici nu pot sa mai fac lucrurile pe care le faceam cand eram copil sau adolescent.

Din cand in cand ma uit pe social media la persoane de varsta mea care sunt cu mult mai implinite sau mai fericite decat mine si ma intreb eu unde-am gresit. Asta a fost de altfel si motivul pentru care am renuntat sa mai intru pe profilul meu de Facebook, si adevarul e ca ajunsesem intr-un punct in care devenise o obisnuinta sa-mi compar viata cu cea a prietenilor mei sau a altor persoane cunoscute. Mi-a luat un timp sa inteleg ca pe social media fiecare dintre noi afiseaza partea buna a lucrurilor, si prea putini arata si aspectele mai putin placute ale vietii lor. Greseala a fost ca am insistat in a ma considera mai putin implinita decat altii, cu toate ca lucrurile nu stateau chiar atat de rau.

Din cand in cand simt ca poate n-am petrecut suficient timp cu anumite persoane din viata mea. Ma intristeaza gandul ca de aici incolo fiecare dintre ele imbatraneste, asa ca timpul petrecut impreuna parca pare din ce in ce mai scurt.

Din cand in cand ma sperie gandul ca cei din jur vor incepe sa se bazeze din ce in ce mai mult pe mine, si nici macar nu stiu daca sunt in stare sa ma bazez eu pe mine insami. Mi-a fost foarte greu in momentul in care m-am vazut nevoita sa-mi iau viata in propriile maini, si m-a socat sa descopar cat de mult depindeam de parintii mei si de persoane dragi, carora poate ca pana acum nici nu le dadeam atat de multa importanta.

Mi-am dat seama ca era de vis atunci cand trebuia doar sa astept ca mama sa ma cheme la masa, asta dupa ce ea sau tata erau cei care gateau. Sau atunci cand aruncam vasele murdare in chiuveta, fara sa ma gandesc ca le spala mama pe toate. Sau atunci cand aruncam hainele murdare in cosul de rufe, fara sa ma gandesc ca mama le sorteaza si le intinde. Sau atunci cand aruncam in cosul de cumparaturi toate lucrurile la care pofteam, fara sa ma gandesc cati bani aveau ai mei in portofel sau pe card.

Sigur, criza de sfert de secol nu e asa de rea pe cat suna sau pe cat pare. Pe mine m-a ajutat sa inteleg ca am crescut, ca timp de 25 de ani am invatat mult mai multe lucruri decat credeam eu c-am invatat, dar si ca am trecut prin multe experiente care m-au facut sa fiu cine sunt astazi. Prin viata mea au trecut pana acum multi oameni care au fie au ramas, fie si-au vazut de drumul lor, insa asta nu inseamna ca nu au contribuit si ei mai mult sau mai putin la cine sunt eu astazi. O prietena imi spunea zilele trecute ca nu poti sa tii oamenii cu forta in viata ta, si adevarul e ca nici nu-mi doresc sa fac asta.

Adevarul e ca putini sunt oamenii care raman alaturi de tine si in momentele cele mai urate din viata ta, si coincid cu oamenii care merita sa faca parte din ea.

Am fost surprinsa sa descopar prieteni care n-au avut vreo urma de remuscare si care m-au lovit in momentele in care eram cu moralul la pamant, in loc sa-mi intinda o mana (sau macar un deget) si sa ma ajute sa ma ridic. Asa am invatat ca singura persoana pe care poti sa te bazezi neconditionat in viata esti tu, chiar daca e adevarat ca in unele momente poate ca ajungi sa te simti dezamagit si de tine insuti.

Criza de sfert de secol m-a ajutat sa descoper care sunt oamenii pe care pot sa ma bazez in aproape orice moment, si acestia sunt de altfel si oamenii pe care am de gand sa-i pastrez prin preajma. Cercul s-a restrans, dar prefer calitatea in loc de cantitate. Pentru ceilalti am lasat loc de buna ziua, si cam atat. N-am tinut, nu tin si nu o sa tin vreodata pe cineva cu forta, asa ca fiecare e liber sa decida daca vrea sau nu sa ramana in viata mea.

***

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *