Atunci cand eram mica si aveam pana in sapte ani nu suportam paianjenii. Nu pot spune ca imi amintesc sa fi trecut printr-o experienta traumatizanta care sa implice vreo creatura cu opt picioare, asa ca probabil sufeream de arahnofobie.

Pur si simplu nu-mi placea sa-i stiu prin preajma, asa ca ai mei deschideau imediat usa camerei mele cand auzeau cate un tipat specific intalnirii cu unul. Ei il prindeau, eu ii certam si le spuneam ca nu trebuiau sa-i faca nimic. Ei ma intrebau de ce am tipat, eu le explicam ca pur si simplu asta e modul in care reactionez eu in momentul in care vad un paianjen, si ca nu pot sa ma abtin sa nu tip. Scenariul se repeta de fiecare data.

Intre timp am crescut, si-am inteles ca pot sa-i salvez viata paianjenului daca nu tip. Ai mei s-au gandit ca probabil mi-a trecut fobia, si toata lumea a fost multumita. In casa era liniste, cel putin pana cand aparea in peisaj vreun gandac de bucatarie, sau vreo taratoare. Nu vreti sa fiti prin preajma cand se intampla asta.

Ca sa va faceti o idee, prin clasa a zecea a mei au plecat pentru cateva zile de acasa si m-au lasat singura. In primele zile n-am avut nicio problema, insa cu o seara inainte sa se intoarca ei m-am interesectat in fata frigiderului cu un gandac de bucatarie. Un om normal probabil ca fie si-ar fi vazut de treburile lui, fie ar fi inlaturat gandacul din cale.

Eu am optat pentru prima varianta, doar ca mi-am vazut de treaba mea in celelalte camere ale casei. Mi-am luat din bucatarie toate lucrurile de care aveam nevoie in seara aceea, si pana dimineata n-am mai calcat pe acolo. Am tras din cand in cand cu ochii sa vad daca a plecat gandacul, dar efectiv nu s-a miscat timp de cateva ore de acolo.

Si nu, nu era din plastic. Mai dadea din cand in cand din picioare, ceea ce imi lasa impresia ca o sa plece in sfarsit in treaba lui. N-a plecat, asa ca n-am mai calcat nici eu in bucatarie pana a doua zi. A doua zi de dimineata era tot acolo, dar in cele din urma l-am ignorat si mi-am facut curaj sa intru in bucatarie si sa deschid usa de la frigider. Atunci am realizat ca trebuie sa ma autoeduc, pentru ca in viata o sa dau peste tot felul de situatii sau oameni care n-o sa-mi fie pe plac, dar carora voi fi nevoita sa le fac fata.

Fobiilor trebuie sa inveti in timp sa le razi in fata, pentru ca altfel o sa-ti rada ele in fata si n-o sa fie o situatie prea placuta pentru tine atunci cand o sa dai nas in nas cu ele.

Mama se teme de soareci, la modul ca efectiv incepe sa tremure si se urca pe un scaun atunci cand apare unul in peisaj. Eu m-am trezit la un moment dat ca impart un compartiment de tren cu un soricel, l-am intrebat ce mai face si dupa aia mi-am vazut de ale mele. La scurt timp a disparut din peisaj, probabil si-a vazut si el de-ale lui. 🙂

Revenind la subiectul de la care am pornit, daca o sa am vreodata copii mi-am propus ca atunci cand vor fi mici sa le arat filmuletele cu Lucas the Spider. Sper ca Lucas the Spider sa se tina de treaba, si sa devina un vlogger in adevaratul sens al cuvantului.

Sigur, asta nu inseamna nici ca toti paianjeni sunt Lucas the Spider, nici ca cei mici nu trebuie sa stie ca exista si paianjeni periculosi pe planeta asta.

Mi se pare totusi ca e o idee creativa si ofertanta, tocmai de aceea cred ca merita sa urmarim care o sa fie parcursul celui mai simpatic paianjen de pe Pamant. Eu recunosc ca n-am stat prea mult pe ganduri, tocmai de aceea am apasat butonul de subscribe inca de pe vremea cand pe canalul lui de YouTube exista un singur filmulet.




Voua cum vi se pare ideea, e Lucas the Spider cel mai simpatic paianjen din lume?